Am început să citesc acum vreo două zile o carte nouă - „Viaţa mea în publicitate & Publicitate ştiinţifică”, de Claude C. Hopkins. Nu, staţi liniştiţi, nu sunt pregătit să trec la ochelari cu rame groase şi negre, pur şi simplu am primit-o la birou, cu ocazia numărului 200 al Business Magazin. Împreună cu un semn de carte „jmeker”, cu magneţi (care nu prea se atrag), dar cu grafica făcută de subsemnatul (semnul, nu cartea, să nu creăm confuzii).

Dar să trecem peste, nu scriu acum pentru portofoliu. Ce am reuşit să citesc (printre staţii, la metrou) a fost primul capitol al cărţii, un fel de introducere în viaţa autorului (e o carte autobiografică al unuia care se dă mare şi tare în publicitate). Printre altele, domnul american Hopkins se mândreşte că deşi nu a mers la şcoală, nu a făcut o facultate, copilăria şi-a trăit-o în sărăcie, cu părinţi ultra-religioşi (etc. etc. etc.), a ajuns unul dintre cei mai „tzapeni” oameni din publicitate, care câştigă atât pentru clienţii lui cât şi pentru el milioane. Şi că din conversaţiile lui cu fermierii (în timp ce căra găleţile cu bălegar) l-au învăţat mai multe despre comunicare decât orice posibil curs din facultate.

Am o senzaţie de clişeu, de deja-vu, şi n-am citit decât un capitol. E oare asta reţeta succesului? Trebuie să ai o copilărie nefericită şi lipsă de educaţie (scolastică desigur) ca să ai succes (adică bani) şi talent? Trebuie să ai o tinereţe de rahat ca să poţi avea recunoaştere la bătrâneţe?

În cazul ăsta, sunt fericit să rămân mediocru. Sunt fericit că am părinţi care nu au abuzat de mine în copilărie, care s-au dat de mai multe ori peste cap şi au făcut sacrificii incredibile (poate multe dintre ele nici nu le ştiu) pentru ca eu să merg la facultate şi să am tot ce-mi trebuie. Şi să nu am nicio grijă până în momentul în care am ţinut în mână cartonul ăla pe care scrie „Se acordă titlul de inginer...” (chiar şi după aia, de ce sa fiu ipocrit?!)

Mă voi mulţumi să rămân mediocru, fără succese răsunătoare şi fără teancuri de bani (offf), dar împlinit sufleteşte, cu părinţi care mă iubesc şi pe care îi iubesc, şi despre care n-o să pot spune niciodată că „mi-am pierdut orice respect faţă de ce au reprezentat ei pentru mine”, aşa cum afirmă Claudel. Nici măcar în glumă. Da dom`le, sunt mediocru!